Memorialistică

FOST-AM FOST „TRĂDĂTOR PRINCIPAL”

– Revista Banchetul, nr. 4-5-6/2016, p. 114-115

descărcare pdf

Ce voi scrie în continuare nu înseamnă că mă laud, ci că mărturisesc nestatornicia firii mele. Enumăr doar foarte pe scurt ce slujbe am îndeplinit de-a lungul anilor.

Întâi și întâi am fost slujbaș al Chefereului – cum îi zicea tătâne-meu „celei de a doua armate a țării”, cum era socotit C.F.R.-ul altădată, căci acum trage să moară: după ce am ajuns la 13 ani, mi-am regăsit familia – în învălmășeala fugii din calea „eliberatorilor sovietici”, ei, ai mei, au plecat într-o parte, eu, cu interniștii Școlii Normale „Mihai Viteazul” din Chișinăul Basarabiei, în altă parte –  m-au găsit și i-am găsit; am fost încadrat în cele două luni de „vacanță mare” întreținător al stării ștrecului – cum zic bănățenii, a căii ferate dintre Ezeriș și Câlnic. Noi doi, eu și fie iertat fratele meu – ni se adăugau și alți sărăntoci, „vinituri” –, pliveam iarba dintre pietre, traverse și pe o parte și cealaltă a căii ferate pe care trenurile nu mai pridideau să care materie primă și motoare sau locomotive pe care le fabrica SOVROM-ul Reșiței, căci așa li se spunea atunci vestitelor uzine ale lui Malaxa și Auschnit.

Apoi, după ce am terminat cei 8 ani de Școală Normală, în loc să mă duc dascăl, învățător, în localitatea Pogoanele din Buzău, m-am dus la Școala de Ofițeri de Artilerie A.A. din Orașul Stalin (Brașov, se înțelege). De ce? Pentru simplu motiv că aveam doar două cămăși cu respectivele izmene, un „costum” cu bazoane în genunchi, coate și, evident, în fundul nădragilor, pe când școala de ofițeri nu numai că-mi asigura masa cea de toate zilele, dar mă și înțolea de la izmene până la caschetă, ca să nu mai vorbim de epoleții pe care, după doi ani cădeau stele de locotenent. După aceea, am păzit Reșița, mutându-mă pe toate dealurile din jurul ei, cu tunurile și aparatele centrale, ca să n-o atace Titopor – cum i se spunea lui Iosif Broz Tito –, mai marele vecinilor noștri sârbi, care nu vrusese să i se supună Moscovei.

După 8 ani am scăpat de armată, lăsând zălog acesteia, într-un tomberon al Spitalului Militar din Timișoara două treimi din burduhan ca să scap de un eventual cancer, căci ulcer se făcuse și nu puteam scăpa de el altfel. Am devenit „invalid de gradul II”, cu o pensie, plătită până în 1965, când „Preaciuruitul de la zidurile Târgoviștei” ne-a luat-o mie și altora ca mine.

Nu stăteam acasă să-mi beau pensia, ci eram învățător și director de cămin cultural în Jebelul Timișului. În trei ani cât am stat acolo, am reactivat fanfara, corul și am făcut o echipă de teatru celebră. Toate acestea sunt scrise în volumul Meandre…

Hărnicia m-a avansat inspector cultural și am revenit la Reșița. Nu mult după aceea, am fost numit secretar al Comitetului de Cultură și Artă; în paralel cu slujba mi-am făcut Facultatea la f.f., căreia cineva – nu-i mai spun numele – zicea că înseamnă „fără folos”, nu „fără frecvență”. În paralel cu arta și cultura, cu învățatul pe apucate pentru examenele f.f.-ului, predam la școlile Reșiței, chiar și la cea a Câlnicului o vreme, unde dăscălițele de română sau franceză intrau în concedii de maternitate. Catedra Olgăi Budimir am ținut-o un an, căci și-a tot prelungit concediul.

Mi-am dat (în 1979) doctoratul la Universitatea Clujului; am fost ani buni și mulți dascăl cu normă întreagă la Școala Generală nr. 6. După ce am devenit doctor în Filologie, cu studii publicate prin diverse reviste, Partidul – concret la propunerea crașovanului Todor (nu mai știu cum îl chema) – m-a numit logoped la „bâlbâiți”, copiii cu dificultăți de vorbire. Au fost cei mai liniștiți ani din anii mei de slujbaș. Doar cei de la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, adică din 1971 și până în 1979, au mai fost așa de blânzi: treaba mea era, în calitatea de „împuternicit”, să citesc, să aprob, eu adăugând-o și pe aceea de a scrie și a publica.

Am revenit la Școală. Nu îmi ajungea cât munceam aici și am acceptat și propunerea Inspectoratului de Securitate să-i pregătesc pe cei 18 candidați la o școală a lor, eu la limba română, regretatul meu prieten, profesorul Octavian Răuț, la istorie. Cu banii primiți de la „Mănăstirea Secu” – cum îi ziceam eu – mi-am cumpărat mașină de spălat rufe, așa că-mi spălam izmenele cu banii de la Securitate. Aveam aici trei prieteni, printre care regretatul Anton, soțul colegei mele de la Școala Generală nr. 6, care îmi tot spuneau să-mi țin gura, să-mi cenzurez scrisorile, să-i spun lui Gheorghe Azap, Poetul cel mai Poet pe care l-a avut Carașul, să nu-mi mai scrie tot felul de minuni pe care le auzea în drumurile lui pe care le făcea în Capitală. Degeaba, s-au adunat și s-au adunat, până când mi s-a înscenat o făcătură (vinovat de ea fiind eu pe jumătate), așa încât a trebuit să accept să plec din învățământ, dar unde să mă fi dus? Î.P.S. Mitropolit Nicolae mi-a oferit catedra de Limbă Română dublată de cea de Logică, la Seminarul din Caransebeș; consilier al Mitropoliei m-ar fi luat, dar eram membru de partid.

Mi-a sărit în ajutor ing. Iacob Voia, șef al CCSITEH-ului, oferindu-mi un post de traducător pentru două limbi (franceză și rusă); pe primul l-am luat, pe al doilea nu, dar am tradus din română în rusă toate cărțile tehnice ale motoarelor care se fabricau la Krivoi Rog. Figuram în condica de prezență și în statul de plată cu mențiunea „trăd.princ”, ceea ce pentru buna Helga, nemțoaică, însemna traducător principal. Eu am băgat de seamă, zicându-mi: „Iată-mă și «trădător principal»”, dar n-am spus nimănui până în ziua când am fost sărbătorit cu ocazia ieșirii la pensie, în 1990.

S-ar părea că am ajuns la capăt. Nu! Căci am mai fost 12 ani și colaborator al Postului de Radio reșițean, angajat de Doru Dinu Glăvan, Mecena (sponsorul cărților mele cele mai de seamă). Am fost plătit cu cinci milioane (eu n-am câștigat decât milioane, nu mii…). Îi dădeam pe medicamente, dar am contribuit și la achiziția cățelei pe care o plimb pe bulevardele Câlnicului, pe Bela (Rebela, Tembela). De fapt nu eu o plimb pe ea, ci ea pe mine. Așa că, dragi cititori, sper să astup cu ce am scris până aici gura celui (sau or fi mai mulți?) care a răspândit mârșava bârfă cum că aș fi fost slujbaș al „Mănăstirii Secu”. Al Statului da! L-am slujit cu credință, de pe urma căreia nu am niciun dram de mustrare a conștiinței…

POVESTEA UNUI DINTE

– Revista Banchetul, nr. 7-8-9/2016, p. 127-132

descărcare pdf

Aparțineam părții oropsite a ofițerimii fostului regiment de artilerie antiaeriană care a păzit Reșița în timpul războiului și a continuat s-o păzească până târziu în anii acelui război numit eufemistic rece. Inamicul nostru dinspre apus, în imediata graniță a tării, în coasta Banatului, era fosta Iugoslavie condusă ani mulți de un personaj celebru până când încet, încet a devenit o umbră a acelor vremi fierbinți totuși, chiar dacă războiul se numea rece. Generațiile tinere nu și-l amintesc. Este vorba de Iosif Broz Tito. Menționez doar câteva repere din prodigioasa sa activitate. În timpul celui de al doilea război mondial a fost comandantul suprem al armatei naționale de eliberare și al detașamentelor de partizani din Iugoslavia. Pentru meritele sale i s-a conferit, în 1943, titlul de mareșal al Iugoslaviei (DER, IV, p. 672). Din motive știute, volumul citat apărut în 1966 ocolește precizarea că a fost singurul opozant, nealiniindu-se URSS-ului, mai precis spus „lagărului socialist”, condus fățiș sau ascuns de „marea Uniune Sovietică”. Noi, românii, fideli Moscovei, cu firave momente când ne-am desolidarizat, îl numeam pe „mareșal” Ti(topor). Nici regimul iugoslav nu stătea degeaba. Într-o zi, am plecat de la Cantonul 17 unde slujea – după cum spunea Tatăl meu Costache – ca „cheferist”, la Reșița, tăind-o pieziș prin fânețele și ogoarele Govândarului, vatra de astăzi a cartierului Lunca Bârzavei, denumire neutră care, artificială fiind, nu spune decât puțin, dar denumirea veche avea un sens cu adresă precisă pe care l-a dibuit etimologic Iohan Bethisch, profesor plecat de ani buni în Germania, apoi comentată pe larg în unul din volumele mele de lingvistică. Rezum explicațiile de-acolo: moșia mare a Câlnicului, dar și a altor așezări umane, era cu strictețe parcelată mai ales în privința pășunatului; împărțită judicios pentru vitele mari, porci, capre, oi etc. De la cuvântul sârbesc goveda „vite; bovine” s-a format govedar „văcar”, românii folosindu-l cu referire la zona destinată pășunatului vitelor mari, după modelul existent în toponimia minoră Purcaru, Căpraru. Așadar, după ce traversam toată Lunca Govândarului, urcam pe lângă haldina Combinatului Siderurgic și poposeam în inima Reșiței Montane. Cu toată graba de a depăși obstacolul de lângă Dealul Crucii, am zărit ceva în iarbă. L-am luat și mi-am dat seama că era un afiș propagandistic, dintre cele despre care mai auzisem, aruncat de sârbi în zborurile de noapte ale unor avioane care se ridicau de pe aerodromurile de la Vârșeț, Panciova etc., aflate la doar circa 30 km. Afișul, cam cât o coală A4, înfățișa un colț citadin, care reprezenta una lângă alta reședințe numite cu pseudoprefixul sov și rom, adică „sovietico român”: „Sovrommetal”, „Sovromcărbune” etc., afișul prezentând și alte denumiri inexistente, dar aluzive, în sensul că totul era pe mâinile sovieticilor, ca de exemplu „Sovromcovrigi”. Într-un stingher colțișor al afișului se găsea un lustragiu care avea deasupra capului o firmă „Romvax, lustragerie sută la sută românească”, Dar cel care ținea cisma pe suportul lustragiului român era un falnic ofițer sovietic.

Așa că existența regimentului de artilerie antiaeriană era absolut justificată, dovadă că „bandiții lui Titopor” pătrundeau pe furiș până deasupra Govândarului. Înainte de a poposi promoția mea de proaspeți ofiteri ieșiți pe porțile Școlii de la Orașul Stalin, denumire a Brașovului, un astfel de avion – sau cum se spunea pentru urechile celor mulți „un avion de școală” – s-a rătăcit și a aterizat în fața fostei piețe de lângă Casa Muncitorească. Pilotul a plecat cu escortă la București, iar avionul a fost depus întreg – căci aterizase forțat – pe locul actualei „Săli de Box”, în vederea transportării sale tot la București. Denumirile foste le mai țin minte, cele noi, cum este cazul sălii destinate reprizelor de box cândva, era atunci, pe vremea Regimentului A.A., remiză pentru tunurile de calibru 88 mm, „Krup”, rămase „moștenire” de la forțele militare germane și care au fost utilizabile până la epuizarea rezervelor de muniții, când s-a înființat baza centrală de rachete, pe care o singură dată am fost s-o vizitez, atunci când imediat după Revoluție, fostul locotenent-colonel Nicolae Coropceanu, „șeful Spatelui”, m-a anunțat pe mine și pe fostul căpitan Olaru, să fim oaspeții unei întâlniri, ca reprezentanți ai foștilor ofițeri. Amintirile mă îndeamnă să explic ce însemna în terminologia armatei Spate, și să mai adaug că nepoata celui care răspundea de Spatele regimentului, Lucuța, a fost colegă la Medicină cu nepotul meu, Răzvan, „trădător” al corpului medical românesc, stabilit cu soața lui în partea nordică a Germaniei, Westfalia. Ce era Spatele unui regiment vor ghici cititorii mei, dacă vor avea în vedere că artileriștii nu se hrăneau cu proiectile și nici nu se îmbrăcau cu prelate. Dar de Lucuța nu văd de ce s-ar interesa careva.   

Am început rândurile acestui capitol scriind că „făceam parte din cei oropsiți” așa că revin și spun că ne socoteam oropsiți din cauză că nu eram însurați, nu aveam familie și eram uitați pe dealurile Reșiței, dormind deseori cu capul pe lada cu muniție, gata să intervenim când ar fi dat Titopor peste noi. Gândiți-vă că distanța până la ei era de 30 de km, și era destul să se ridice în aer vreun aparat de-al lor, încât noi să-l socotim intrat în raza primă de acțiune a tunurilor, să intervenim imediat ce s-ar fi apropiat de Cetatea de Foc. Așa că mă gândeam cu toată seriozitatea să pun capăt burlăciei, deși aveam doar 23 de ani.

Oricum însă, nu e chiar ușor să te însori când stai toată ziua doar cu tunurile și cu tunarii. Ne distram și noi cum puteam, căci de imaginație nu duceam lipsă. Una din baterii, la care am stat multă vreme, a fost cea de pe dealul dinspre Clocotici. Pe lângă baterie trecea cărarea pe care coborau și urcau clocoticenii ducând tobele cu lapte reșițenilor și cumpărându-și cele trebuincioase. Demonul etimologiei îmi dă ghionturi și nu-i pot rezista. De ce zic reșițenii orașului lor Recița, cu ci în loc de și, accentuând denumirea pe silaba a doua, respectiv cea cu –ci-? În câteva vorbe vă voi spune, deși am mai scris prin nu știu care volum despre această însemnată chestiune. Da, însemnată, după cum veți vedea, ca și cazul Govândarilor. Primele case ale Reșiței se găseau lângă Ateneu, urme existând și acum. Erau puține, multe, dar exista în mod firesc și un cimitir, ale cărei urme sunt vizibile sau erau acum 20-30 de ani. Valea Bârzavei, începând de la Berzovia, străvechiul Berzobis, cetate a dacilor, și până la Grădiștea din coasta Semenicului era des călcată. Reșița de pe vremea aceea nu se putea ascunde, era în ochii celor care treceau pe vale și nu de puține ori călcată. Iată de ce s-a mutat pe Valea Domanului, mai sus de stadion. Cum se va fi chemat așezarea înainte de mutare nu știu. În orice caz nu Reșița sau Recița; după ce s-a mutat și și-a mărit numărul de case a început să fie vizitată de crașovenii din satele existente și azi, mai precis de cei din apropiere: Clocotici, Vodnic, Rafnic, Lupac. În diverse ocazii când se duceau la străinii (românii) de pe Valea Domanului spuneau că merg „u Recițe”, adică „la Pârâu”, căci ei zic în limba lor reĉica (pronunțat recița), adică „râu mic”, „pârâu”. Și Recița i-a rămas numele.

În jurul bateriei se găseau ogoarele, livezile mai ales, ale clocoticenilor, cu pruni, cireși ș.a. Artileriștii noștri nu ședeau cu ochii beliți pe „cerul patriei”, ci pe cireșii clocoticenilor, mai ales când observau că s-a înroșit verdele coroanei. Cei care deosebeau roșu de verde, căci eu nu deosebesc nici acum cele două culori. Deosebesc „verdele crud” bacovian de roșul sângeriu. Doar atât. Așa că, ce să mai lungesc vorba, artileriștii, în așteptarea sârbilor „dușmani” declarau război cireșilor sârbilor minoritari de la noi… Rog pe cei care știu mai multe despre crașoveni, cei care l-au citit pe Emil Petrovici sau pe alt slavist, să lase la o parte detaliile istorico-lingvistice despre crașovenii noștri. Primeam și plângeri de la proprietarii livezilor, dar fără urmări de a-i opri pe jefuitori. Apoi au început bravii noștri artileriști să se fure între ei, așa că trebuiau să-și păzească rezervele de cireșe.

Un control venit de la centrul de comandă al Regimentului, de la Garnizoană, căci avea și acest atribut, să controleze starea tehnică a aparatelor. Fiecare tun a fost descoperit, i s-a luat manșonul din capătul țevii, aceasta a fost coborâtă la orizontal și doi ochi ageri ai cuiva din colectivul de inspecție s-au uitat pe la închizător spre capătul țevii și nu au văzut cerul. A fost dat ordin să se ia manșonul protector, dar cerul nu s-a arătat. S-a dus spre celălalt capăt și a privit dinspre chiulasă, dar s-a dovedit la fel de întuneric. A observat însă un capăt de sfoară care se strecura hoțește spre interiorul țevii, a tras de ea și nu mult timp după această descoperire s-a arătat un săcotei subțire, nu mai gros decât calibrul tunului (88 mm), lung cât un cârnat apreciabil, în acesta găsindu-se nu carne, ci cireșe. Ce a urmat se înțelege. Am ajuns de râsul regimentului și și-a făcut fiecare porția de arest. Eu la arestul ofițeresc, convenabil pentru mine, căci dacă mă pricopseam cu „arest la domiciliu”, trebuia să-l fac în Turcu, acolo unde se găsea cantonul cheferistului Costache Ioniță. Nu eram însurat ca să am un domiciliu mai aproape, în Reșița sau în Câlnic. Dar curând mă voi însura, însă aceasta e altă poveste, care merită să fie relatată, căci în anul de grație 2015 am împlinit, eu cu mireasa mea de-atunci, cu nefasta de acum, 60 de ani de căznicie.

Când ni se dădea voie să plecăm din dispozitiv, zburam pe cărarea clocoticenilor și nu ne opream doar când dădeam cu capul în birtul care pe atunci era cunoscut sub denumirea de Ștol. Trăgeam câte trei romuri, unul după altul, astfel punând bazele și obsesivului meu gând de a scăpa de cătănie, căci ulcerul a fost scăparea mea de armată, peste 4-5 ani devenind „inapt serviciului militar, boala fiind contractată și agravată din cauza și în timpul serviciului militar”. Nu?!

Corespondam cu Lenuța lui Turculeț, fostul meu învățător din Poiana Dolhascăi sucevene și proiectasem o întâlnire în care să punem bazele unei prealabile logodne. Și iată, astfel, am ajuns la „povestea unui dinte”…

Cu zece zile înainte de a lua drumul Moldovei, unde mă aștepta mândra mea, am mușcat cu nădejde dintr-un măr. Eternul măr de unde i se trag atâtea omenirii… Ori pofta mea a fost prea mare, ori mărul nu îndestul de copt, dar mi-a rămas înfipt în măr un dinte, un canin, dacă n-o fi fost și cel de minte. Cum să mă duc știrb, căci nu puteam deschide gura și să nu se vadă știrbătura. Eram năuc și nu știam ce să fac. Cineva mi-a spus că există în Reșița un dentist, pe numele său Ignea-Rista, mare meșter stomatolog, însă este greu abordabil, caci de curând abia scăpase din mâinile Miliției din cauza unei pâri că ar fi lucrat cu aur dinții cuiva. Cum să motivez proiectata întâlnire? Nu era numai faptul că voiam cu orice preț să ies din clanul oropsiților, dar eram realmente îndrăgostit de mândra mea. O văzusem o singură dată, ne-am scris, mi-a scris și Gigel, fratele ei, „dușman oficial” al ofițerului artilerist care eram, el fiind ofițer de aviație. Acesta mă îndemna s-o cer în căsătorie. Dar iată că un nenorocit de dinte ce mă alarmase, e drept, căci luasem cunoștință de caria care se adâncea, dar nici așa să se rupă când nu trebuia. Să mă fi îmbrăcat civil nu era mare lucru, căci mai încercasem ducându-mă într-un costum gri, care aștepta să ia locul uniformei cu bumbi până sub bărbie. Îl îmbrăcasem când eram la bateria din pădurea Domanului, căci am fost pe toate dealurile care aveau tunuri de 88 mm, numai pe Dealul Crucii, cu tunuri Reimental, n-am fost, acestea având calibru de 37 mm. Și-apoi trebuia să spun dentistului ce învârt, nu puteam să mă ascund într-un costum civil. Nu știam nici cât de tare îl speriaseră milițienii, dacă nu cumva avusese de furcă și cu confrații lor de la Secu. Mi-am luat inima în dinți și m-am dus. Mi-a deschis el, m-a poftit înăuntru, am luat loc pe scaunul din bucătărie, aceasta fiind și cabinetul dentar. Am fost convingător. Poate și tremurul glasului îl va fi impresionat, căci a decis pe loc să casc gura. Nici n-ar fi fost nevoie s-o fac, căci văzuse despre ce era vorba în timpul pledoariei mele. I-am precizat când are loc întâlnirea cu pricina (aveam timp până atunci doar de 8 zile), s-a gândit nu prea mult și mi-a spus să-mi fixez o oră a doua zi. Eram în regim de cazarmă, nu în dispozitiv, așa că serviciul dura doar de la deșteptare până după masă, la patru. Nu aveam ce alte calcule să-mi fac, așa că am spus repede: „La ora cinci, după masă”. Un zâmbet subțire i-am văzut pe față, căci nu ar fi putut fi vorba de cinci de dimineață, înainte de deșteptare.

Prima ședință stomatologică s-a desfășurat banal, doctorul Ignea având-o de ajutor pe soția lui, cei doi gemeni, de patru-cinci ani, rămânând în grija bunicii lor. După plimbatul prin gura mea, cu instrumentele de rigoare, mi-a fixat următoarea ședință după două zile, cu recomandările de a avea grijă de plomba temporară. Nu mai lungesc vorba, căci peste 6 zile se găsea implantat în rădăcina, sănătoasă – m-a asigurat dentistul – un dinte cu șurub. Am plecat rânjind, m-am întâlnit cu fiica lui Turculeț și am decis, în mare, că anul viitor va fi cel al nunții, logodna făcând-o în lunile de iarnă, simplu, modest doar ca o ceremonie prealabilă marelui act care urma să mă scape de pacostea insului „fără familie”.

Peste ani, mai precis peste 9 ani, eram șef al Comitetului pentru Cultură și Educație Socialistă al orașului Reșița. Avusesem secretară pe o fată tânără care se măritase lăsându-mă fără ajutor în scriptologia aculturală, când ușa s-a deschis și a intrat o femeie nu prea în vârstă, dar ciudată într-un anumit fel. Și mă refer la îmbrăcăminte, cam de modă veche, atenția fiindu-mi atrasă de o vulpe aruncată pe după gât cu coada atârnând pe piept. A întrebat dacă eu sunt tovarășul Ioniță și, confirmându-i, mi-a spus că o trimisese domnul Goian de la secretariatul Sfatului Popular pentru a-mi fi secretară. I-am spus să vină dimineață, dar înainte de a deschide ușa să iasă, am adăugat pe un ton liniștit că trebuie să se îmbrace cam cum văzuse că sunt îmbrăcate celelalte funcționare ale Sfatului. Să lase vulpea pentru alte ocazii ca să nu dea prilejul discuțiilor și bârfelor sau chiar să stârnească nemulțumirea anumitor șefi. Mi-am întrerupt sfaturile și am întrebat-o indecis: „Dar parcă ne-am mai văzut cândva, undeva, nu?” „Eu sunt soția dentistului Ignea, care a murit. Cred că l-am ajutat să vă facă o lucrare dentară”. Așa e, doamnă Ignea, dar e mult de-atunci, vreo zece ani. M-am însurat, dar nu cu Lenuța din Moldova, ci cu altă Lenuță, am și o fetiță. E mult de-atunci, dar n-am uitat gestul de bunăvoință al soțului Dumneavoastră, Dumnezeu să-l odihnească”. Am văzut o strălucire în ochii noii venite, o seninătate a întregului chip. Va fi impresionat-o că mi-am amintit de întâmplare, că l-am pomenit pe Dumnezeu, nu știu…

Curând, începând de a doua zi, în puțină vreme noua mea secretară, Nuți Ignea, a prins tainele unei „deținătoare de secrete”, care erau niște banale îndatoriri: evidența unor situații, hârtii, telefoane primite și date etc. Găseam clipe de răgaz și ne povesteam necazurile sau bucuriile din familie. Astfel, am aflat că cei doi copii gemeni, fetița, Lavinia, și Gelu, frate-său, acum erau elevi de școală generală, că erau cuminți, nu-i făceau necazuri. Că locuia împreună cu mamă-sa și sora, nemăritată atunci, care își va lua mai târziu ca soț un om bun, blând, simpatic, mânuitor al acordeonului. Că lângă casa lor cu o curte comună ședea medicul orelist Ghibuș, pe al cărui fiu, mai târziu, când voi fi redactor al gazetei locale „Flamura Roșie”, îl voi iniția în tainele ziaristicii. Pompos spus, căci nu erau cine știe ce taine, dar eu aveam experiența lectorului împuternicit al Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, apoi redactor al ziarului, după ce Cenzura a fost predată Comitetului de Cultură, la nivel central intrând pe mâinile Suzănicăi Gâdea, motiv ca eu să calamburez într-o pretinsă epigramă că învățământul nu poate fi spornic (ministrul de resort era Aneta Spornic), de vreme ce la Cultură șefă era celebra Suzana Gâdea, copie fidelă a Tovarășii academician, Suzănica fiind oficial etichetată gâde, „călău”.

Mai vârstnică decât mine cu câțiva ani bunicei, Nuți a întins mâna intimității, a prieteniei, care se va amplifica până ce familiile noastre au devenit o singură familie. Mai ales după ce ne-am mutat din casa socrilor de la Câlnic în locuința din Govândari. Eu îi ziceam Nuți, ea mie Ică. Și Ică am rămas și azi: la peste 80 de ani, cei din familie, prietenii apropiați, cei din colectivul Radioului unde am fost 14 ani colaborator, coleg și dascăl al frumoșilor și harnicilor băieți și fete, părinți de copii unii, inițiativa fiind al starostelui Radioului, Doru Dinu Glăvan, mi se spunea Doctor Ică (ei având cunoștință de gradul meu științific), iar eu am con­tras cele două segmente lexicale și mă autodezmierdam, zicându-mi Doctor-ică.

După ce frații Ignea, Lavinia și Gelu, au ajuns studenți la medicină la Cluj, le-am făcut câteva vizite, le lăsam uneori câțiva bănuți de cheltuială, neuitând că Mama lor ne-a ajutat cu cunoștințele ei multe printre reșițeni, dată fiind poziția socială și profesională a răposatului ei soț. Ne-am aranjat apartamentul, uneori ne împrumuta cu bani, dădea un telefon cutăruia și cutăruia de care aveam cine știe ce nevoi, plecam împreună la „Casa din Turcu” pomenită pe larg în volumul memorialistic „Meandre”. I-am păzit casa când studenții erau la facultate, iar ea pleca în concediu în vreo stațiune. De la birou, înainte de a intra ofițer de serviciu, treceam pe la ei să-mi umplu termosul cu un ceai cald. Când am trecut printr-o cumplită încercare familială și înghițisem tot Napotomul (somniferul) pe care îl aveam, hotărât să mă sinucid, Gelu a fost acela care a alergat din celălalt capăt al orașului la locuința mea din Govândari unde pluteam între viață și moarte.

Necazurile au trecut și a venit vremea să mă duc să dau examenul de admitere la doctorat, la Cluj, îndrumător oferindu-se regretatul profesor Romulus Todoran. Nu prea știam în ce constă examenul, dar eram cunoscut la Cluj, căci îmi apăruse primul meu născut, „Glosar toponimic…”, prefațat de regretatul profesor Ioan Pătruț, bănățean din Ohaba Forgaci și primit neașteptat de favorabil de către confrații întru lingvistică, mai exact printre onomasticieni.

Tocmai atunci, cu câteva zile înainte de a mă prezenta la Universitatea „Babes-Bolyai” de la Cluj, m-am trezit că șurubul cu dintele pus de răposatul doctor Ignea atunci când voiam să mă logodesc s-a desprins din gipsul care îl fixa în rădăcina originară. Mă gândeam că va trebui să comentez la examenul de admitere vreun text dialectal, să pronunț sunetele cuvintelor clar și mă refer la cele specifice graiului bănățean, dentale, siflante, labiale etc. Și iarăși mi-am pus întrebarea: „Cum să mă prezint la un examen (și de fonetică) cu golul dintre dinții din față-dreapta?”. M-am dus alarmat la doctorul dentist de la Policlinică, i-am împărtășit necazul, iar el m-a liniștit și mi-a spus să-l urmez în laboratorul dentar. Aici surpriză! M-a prezentat unei tinere, frumoasă, zveltă, cu o înfățișare deschisă, dar nu și-a terminat el spusele că e laboranta care m-ar putea ajuta să-mi pun șurubul dentar la loc, căci noi ne-am și îmbrățișat. Era Lavinia, care terminase facultatea și era tehniciană dentară. Frate-său era chirurg undeva prin Moldova. După ce Nuți se stinsese din viață, legăturile dintre noi și Gemeni se răriseră, nemaiștiind unii de alții. Eu eram ziarist atunci, ei ceea ce am spus. Lavinia mi-a pus în două-trei zile dintele la loc, iar eu am luat drumul Clujului, dar nu am avut ocazia să-mi demonstrez cunoștințele despre fonetismul graiului bănățan, căci eram cunoscut de la participările mele la simpozioanele, sesiunile, întrunirile care se țineau des la Cluj-Napoca. Apoi, îmi apăruse – cum am spus – „Dicționarul toponimic” care și astăzi este citat în diverse articole de specialitate, chiar dacă de atunci, din 1972, au trecut peste patru decenii.

Curând după Revoluție, cei doi gemeni Ignea s-au strămutat în Germania, fiecare cu familia sa, Gelu cu o a doua căsătorie, din prima rămânându-i o fată vrednică, realizată și stabilită și ea în Germania. În prezent, Lavinia mai practică tehnica dentară în orașul Prien din Bavaria, soțul este (bănuiesc) pensionar, dar s-a acomodat greu, bănuiesc că nici acum nu a realizat această necesară acomodare, când îți schimbi Vaterlandul, chiar dacă Heimatul îți rămâne în sânge, în inimă. Gelu a profesat chirurgia în țară undeva în Moldova, apoi s-a transferat la Oțelu Roșu, recăsătorindu-se cu lugojana Adriana. S-au stabilit la München, dar nu pentru multă vreme, căci autoritățile germane i-au trimis ca misionari-medici în diverse țări din Africa. Când erau în Zambia, am scris despre expatriați în general, despre ei în special, într-o gazetă de după 1990 cu existență efemeră. Multă vreme au profesat în Etiopia. Veniți în țară, m-au vizitat la secția cardiologică a Spitalului din Reșița, unde îmi consumam infarctul, urmare a nechibzuinței mele. Ne mutaserăm la casa socrilor, căzută în paragină, ei la pat, cineva trebuind să aibă grijă de doi neputincioși. Am lăsat apartamentul copiilor și ziua încercam să salvez casa de la pieire. Racordarea la conducta de apă era o prioritate, după cum și cea la canalizare, fiecare aflându-se la câte circa o sută de metri de casă. Aveam cunoștință de ceva nereguli ale inimii, dar nu le luam în serios. Săpam ca un apucat, așa cum multe le făceam, neputându-mi impune un ritm mai domol. Când oboseam mă odihneam… Din tabietul odihnei nu lipsea cafeaua, țigarea și unul, două păhărele de răchie din prunii lui socru-meu. Cât a fost în interiorul curții casei, săpătura șanțului nu a ridicat probleme, dar trecut de poartă și încercând să traversez drumul pietruit, bătătorit, trebuia să fac un efort care întrecea puterile mele, însă nu voiam să mă las bătut. Trebuia să ajung la conducta de apă, mai ales că toamna se arătase deja pe dealuri. La doi metri de poartă am căzut „ca bou’-n breazdă” – cum zice țăranul. Și așa m-am trezit cu infarctul pe patul spitalului. Când Gelu și Adi m-au vizitat era spre consumarea actului, dar le-a venit inima la loc și ne-am despărțit.

Cu sănătatea ciupită, avântul meu s-a potolit, vrând-nevrând. Gelu îmi mai trimitea din când în când unele medicamente. Nu mult însă după această încercare am descoperit că un ochi își dezvolta vertiginos cataracta. Ba chiar și celălalt se străduia să-și ajungă din urmă confratele. Cu ajutorul șefului Cadastrului, cu care eram prieten, am ajuns la soția sa, medic oftalmolog de prestigiu. A dat telefon medicului timișorean Gh. Chercotă, orăvițean de origine. Am fost programat și mi-am operat ochiul cu cataracta avan­sată până a nu mai distinge chiar nici lucruri mari. Când mi-a scos a doua zi pansamentul abia m-am abținut să nu dau un chiot: citeam cele scrise pe pachetul de țigări de pe măsuța medicului. Dacă îl închideam pe cel operat, cu celălalt nu vedeam mai nimic. Am plecat schimbând o stare de bucurie cu alta de îngrijorare, dar… În starea aceasta mă găseam când m-a sunat Gelu din Etiopia și m-a întrebat ce mai fac, cum merge cu sănătatea, gândindu-se desigur la inima mea cea largă devenit cord. I-am spus că nu am probleme în afară de faptul că sunt chior. Lucrurile s-au lămurit repede și Gelu a decretat fără drept de apel. „Fugi repede și te operează”. „Da, o să mă duc. Numai că aștept să-mi fete vaca”. Nu era greu de înțeles că-mi lipseau cei 300 de dolari ca să-mi scot și ochiul celălalt. Iarăși, Gelu a intervenit voind să știe cât costă scoarerea unui ochi, respectiv o operație de înlocuire a cristalinului. Auzind suma a izbucnit așa cum îi era felul: „Fu..-le muma-n….! Păi știi cât costă aici (adică în Etiopia, precizez eu) un cristalin? Douăzeci de dolari”. Și-a hotărât: „Ică, ce număr ai la ochi, căci la ochi e ca la picior, cu numărul de pantofi”. Pierdusem bilețelul cu măsurătorile făcute de doctorul oftalmolog. „Uite cum facem – a continuat el – trimit trei cristaline cu trei numere diferite, cu speranța că unul se va potrivi, lui soru-mea, la Prien. Ea le trimite lui soră-ta de la Augsburg, iar aceasta ție, cum o ști, dar repede”.

Așa am ajuns cu micul colet care conținea trei cristaline la Vlad Chercotă, fiul lui Gheorghe, cel pe care îl cunoșteam eu. Lucra la un cabinet particular. M-a întrebat și el de număr, după ce a văzut cele 3 cristaline, auzind că nu-l mai știam, m-a măsurat din nou și a constatat sec: „Nu se potrivește cu nici al unuia din aste trei”. Am muțit și n-am mai putut să fac altceva decât să caut coșul de gunoi decis să le calc în picioare și să plec cu Dumnezeu și cu cataracta mea nenorocoasă… Nenorocită, ar trebui să spun. Oricum, nenorocul era al meu. Intuindu-mi intenția, Vlad mi-a luat cristalinele și a spus blând, încercând să-mi potolească mânia. „Lăsați-le la mine. Găsesc eu un număr. Hotărâți-vă când vreți să vă operez. Dar la Clinică, nu aici la Cabinet. A mai adăugat așa ca pentru el că la Clinică se plătește în Euro, adică 250, dar: „Nu plătiți nimic. Mie îmi rămân cele trei cristaline etiopiene.” Am hotărât, m-am operat, nu m-a costat nimic decât tratamentul ulterior înlocuirii. Acum, când mă intreabă câte cineva cum văd, îi răspund nenuanțat, plat, că văd și ce nu trebuie…. și așa este. Cărțile, cele 21, mi le-am scris cu ochiul lui Gheorghe Chercotă, celălalt fiind al lui fii-său, al lui Vlad, de fapt „vițelul fătat de vaca lui Gelu”. Nu mă deranjează și nici alții nu se simt deranjați că noul cristalin e de proveniență ungurească; mi-a refăcut vederea, dar vederile au rămas cele de totdeauna. Raporturile mele cu tot felul de unguri ar merita (și voi face-o) în alt capitol.

În cele două ieșiri în Germania când am fost în vizită la sora mea, stabilită din 1979 la Augsburg, l-am vizitat pe Gelu și Adi, nu și pe Lavinia, nefiindu-mi la îndemână. Cei doi locuiau la țară și am profitat să văd habitatul rustic, rural, al Germaniei, în această parte a ei, una încărcată de istorie și împodobită cu frumuseți (lacuri, castele, păduri) ale Bavariei. Ele au rămas în memoria mea și au schimbat mult viziunea despre această țară. Am colindat și în partea sud-estică a landului; nu pot uita zona castelelor rămase de la nefericitul Ludovic II al Bavariei.[1]

Acum șase ani am cunoscut o altă Lavinie (numele este real, nu metaforic, fiind vorba de fata Preotului Bendaru, Lavinia) Noua meșteră în șuruburi dentare era o femeie simpatică și deschisă, volubilă, de la prima întâlnire cu ea și primul consult, investigație bucală, s-a topit toată gheața inerentă cunoștinței prime cu cineva, mai ales că acel cineva este prin definiție „pseudoostil” nouă celor suferinzi. Însă eu am avut norocul să cunosc o mulțime de medici printre care circa zece dintre ei mi-au devenit prieteni. De-ar fi să numesc doar doi dintre aceștia, trecuți dincolo de apele Stixului, care mi-au fost ca frați. Și lor le voi închina câte un medalion în albumul meu sentimental. Ca să nu mai vorbesc de cel de al treilea, șeful unei secții unde mă duc ca acasă, mai ales că „îngerii lui Liviu” mi-au fost trei dintre ei elevi, dragi și în această postură, dragi și acum când, din timp în timp, în rezerva Internelor, depănăm amintiri dintr-o altă viață: Simona a fost membră a Cercului de Limbă Română care a funcționat la Școala Generală nr. 6, asistenta Nora – fostă elevă, al cărui nume l-am împrumutat pentru eroina povestirii mele „Oglinzi infidele”, adevărata eroină fiind colega ei de bancă, dar purtând un alt nume, și Mana-Mana, de fapt Manuela, dar așa-i ziceam eu, pe vremea aceea fiind en vogue personajele animate numite Mapeți, unul fiind numit așa: Mana-Mana. Din prima vizită la laboratorul stomatologic, am început să-mi fac ordine în cavitatea bucală serios, dramatic chiar, deteriorată. În partea dreaptă mai spre față, ca prin minune patru dinți au fost salvați. Printre ei se găsea și cel înșurubat de tatăl lui Gelu și al Laviniei, a doua oară de însăși Lavinia.

După trei ședințe ne tutuiam, deși între mine și ea se găsea prăpastia a aproape 50 de ani. I-am spus, fără să-mi fac iluzii că mă va asculta, să-mi salveze dintele cu șurub, căci acesta are o valoare simbolică, pe care însă nu i-am relatat-o atunci. S-a străduit și dintele acesta – care a fost martorul logodnei mele neîmplinite din alte motive, nu din cauza lui, al unui moment important în viața mea, examenul de admitere la doctorat, deși nu l-am solicitat să mă ajute, împreună cu alt treilea dreptaci și cu încă doi stângaci – îmi ajută să vorbesc, să mănânc și chiar să râd cu gura până la urechi. Eu nu i-am mulțumit decât cu infimul cost al intervenției, i-am trimis alți doi clienți-pacienți, pe fiică-mea și nepoata, i-am dat o carte sau două din cele scrise și atât.

Asta e povestea dintelui meu cu care sper să trec dincolo, unde nu este nici întristare, nici suspin și nici durere de dinți și măsele.

[1] Pe la mijlocul verii trecute (adaug la corectură), Lavinia i-a scris fiicei mele, fiindu-i frică să-mi scrie direct mie, căci îmi cunoștea starea jalnică a emotivității, anunțând-o că după o scurtă suferință Gelu a murit în locuința ei, de pancreatită. Ciudățenia este că, cu câteva zile înainte de corectură, am ocolit, cu înțelepciunea medicului chirurg, operația de pancreatită, cu dureri atroce, care m-au iertat după 24 de ore de perfuzări intense.